În primul deceniu al secolului XXI, pe plan global, au fost înregistraţi circa 2 mln de pacienţi, care au beneficiat de terapie de substituţie renală în legătură cu insuficienţă renală cronică terminală. Necesitatea reconştientizării managementului acestei maladii se datorează sporirii anuale cu 10-20% a numărului de pacienţi cu IRC terminală, ce necesită un tratament foarte costisitor de substituţie a funcţiei renale. Actualmente opţiunile de prevenire a progresiei insuficienţei renale cronice sunt limitate, în special în stadiile avansate ale BCR, iar costul managementului unui pacient cu IRC avansată creşte substanţial în comparaţie cu cei cu funcţia renală normală sau puţin diminuată. Numărul real de cazuri de IRC avansată poate fi de 3-6 ori mai mare datorită subdiagnosticării şi adresării întârziate a pacienţilor din păturile social vulnerabile după ajutor medical. Pe plan global, în prezent se apreciază circa de 300-500 mln de persoane cu boală cronică de rinichi.

Boala cronică  de rinichi (BCR) este definită ca o afecţiune renală, care durează mai mult de 3 luni şi se prezintă prin schimbările patologice renale structurale sau funcţionale, asociate sau nu cu diminuarea filtraţiei glomerulare, şi manifestate prin simptome clinice relevante sau schimbări patologice în urină, sânge sau rezultatele patologice ale investigaţiilor imagistice. Alt criteriu independent al BCR este diminuarea susţinută a filtraţiei glomerulare sub 60 ml/min/ 1,73 m² timp de mai mult de 3 luni indiferent de prezenţa patologiei renale.
Insuficienţa renală cronică (IRC) defineşte complexul de manifestări clinice şi biologice survenite ca urmare a distrugerii progresive şi ireversibile a nefronilor, consecinţa finală a tuturor afecţiunilor renale cronice difuze. IRC este diagnosticată la pacienţii  cu filtraţie glomerulară sub 60 ml/min/ 1,73 m² suprafaţa corporală.
Insuficienţa renală cronică terminală defineşte stadiul tardiv al insuficienţei renale cronice în care, fără tratamentul de substituţie a funcţiei renale, supravieţuirea pacientului este imposibilă. Astfel de pacienţi au filtraţie glomerulară (FG) sub 15 ml/min/ 1,73 m² suprafaţa corporală. Insuficienţa renală cronică reprezintă o problemă medicală şi socio-economică importantă.

Algoritmul diagnostic de laborator al unui pacient cu insuficienţă renală cronică, se concentrează la determinarea prezenţei şi severităţii acestui sindrom clinic. În continuare, poate fi caracterizată severitatea modificărilor în diferite sisteme, secundare intoxicaţiei uremice. În special importantă este precizarea prezenţei şi severităţii riscului cardiovascular, modificărilor endocrine şi genezei/gravităţii anemiei.

Analiza generală de urină ca şi testul Neciporenko oferă informaţii utile despre caracterul (gloemrulopatie, tubulopatie) şi etapa evolutivă a nefropatiei (remisiune, exacerbare). Reducerea considerabilă persistentă a densităţii urinare relative este caracteristică pentru o insuficiență renală avansată.
Nivelul de hemoglobină şi numărul de eritrocite reflectă o eventuală prezenţă a anemiei, care corelează atât cu diminuarea funcţiei renale, cât şi cu dereglările absorbţiei diferitor nutrienţi. Este unul din parametri ai organismului uman, care poate fi relativ uşor corectat prin tratament şi măsuri dietetice corespunzătoare.
Concentraţia creatininei şi de uree sunt indici direcţi ai intoxicaţiei uremice şi gradului de disfuncţie renală. Se utilizează pentru gradarea severităţii insuficienţei renale cronice.
Acidul uric ridicat reflectă nu numai gradul de disfuncţie renală, dar şi existenţa unui risc cardiovascular suplimentar. Nivelul lui poate fi modificat prin ajustări dietetice şi pe cale medicamentoasă.
Proteina generală şi albumina serică sunt parametrii care caracterizează statul nutriţional la pacienţii renali şi sunt indispensabili în calcularea necesităţilor dietetice în proteine, ţinând cont de dieta hipoproteică recomandată majorităţii pacienţilor renali.
Nivelul sporit de sodiu este caracteristic pentru starea de hipervolemie şi de hipertensiune arterială. Luând în considerare că acest parametru poate fi uşor influenţat prin dietă şi prin intermediului tratamentului diuretic, importanţa determinării lui rămâne indiscutabilă.
Hiperkaliemia corelează direct cu deficitul funcţiei renale şi, fiind necompensată, poate produce complicaţii potenţial letale, inclusiv stop cardiac în diastolă.
Colesterolul total şi trigliceridele în ser sunt indicii direcţi ai riscului cardiovascular, care pot fi normalizați prin măsuri dietetice, precum şi prin administrarea medicamentelor hipolipemice. Determinarea lor este în special importantă la diabetici şi la pacienţi cu sindrom nefrotic.