Glomerulopatiile ca şi tubulopatiile reprezintă varianta cea mai frecventă de afectare renală. Manifestările clinice ale glomerulopatiilor sunt grupate în 3 sindroame “pure”: sindromul nefrotic (proteinurie masivă, mai mult de 3 g/24 ore, hipoproteinemie/hipoalbuminemie secundară, dislipidemie şi edeme generalizate), sindromul nefritic (hipertensiune arterială nefrogenă, edeme) şi hematurie (prezenţa micro- sau macrohematuriei). De asemenea, manifestările acestor sindroame se pot suprapune cu prezentarea tabloului clinic de o glomerulopatie mixtă.
Cu toate că diagnosticul nozologic al glomerulopatiilor este deseori greu de stabilit, tratamentul patogenetic poate fi administrat în baza sindromului clinic depistat. Trebuie de ţinut cont de faptul că, afectarea glomerulară se poate produce în diferite boli renale primare sau secundară unei afecţiuni sistemice – fapt, care îngreunează semnificativ procesul diagnostic. De asemenea, este important de luat în consideraţie o evoluţie mult mai rapidă faţă de tubulopatii spre insuficienţă renală cronică terminală. Această particularitate evolutivă creşte semnificativ valoarea diagnosticului corect timpuriu, care orientează spre un tratament eficient. Manifestările clinice ale unei glomerulopatii nu totdeauna corelează cu gravitatea modificărilor morfopatologice şi astfel orice diagnostic neinvaziv este asociat cu o anumită rezervă în determinarea severităţii nefropatiei diagnosticate.

Conform clasificării internaţionale ale maladiilor, actualmente sunt acceptate 5 forme de glomerulopatii: sindromul nefritic acut şi cronic, glomerulonefrita rapid progresiva (dezvoltarea IRC terminale timp de 3 luni de la debutul bolii în lipsa tratamentului corespunzător), glomerulonefrita cronică, sindromul nefrotic acut şi cronic, hematurie, anomaliile asimptomatice ale sedimentului urinar (hematurie, proteinurie).

Din punct de vedere a secvenţei diagnostice recomandate este important de urmărit următoarele etape diagnostice: determinarea prezenţei unei glomerulopatii, concretizarea sindromului clinic, evaluarea severităţii afectării renale şi deficitului funcţiei glomerulare. Testarea specifică cu determinarea entităţii nozologice este rezervată pentru ultima etapă diagnostică, ca şi cercetarea concentraţiei anumitor substanţe biologic active, care ajută în optimizarea regimului terapeutic.

Analiza generală de urină are rolul de orientare primară a clinicianului între glomerulopatii şi tubulopatii. Proteinurie mai mult de 0,3 g/l, în special ≥ 1 g/l, hematurie cu eritrocite modificate, cilindrii lipoizi, eritrocitari, ceroşi, granuloşi sunt considerate caracteristice pentru o glomerulopatie.
Analiza Neciporenko mai exact ca analiza de urină determină cantitativ gravitatea hematuriei, leucocituriei şi cilindruriei. De asemenea, pot fi observate unele modificări, trecute cu vederea în aprecierea analizei generale de urină.
La pacienţii cu glomerulopatii în analiza generală de sânge ne interesează prezenţa anemiei (eventual partea componentă a insuficienţei renale, inflamaţiei sistemice cronice, maladiilor imunopatologice de sistem), leucocitozei (diagnostic diferenţial cu procese infecţioase, răspuns la administrarea glucocorticoizelor) şi vitezei de sedimentare a hematiilor (reflectă procesul inflamator sistemic).
Proba cu 4 pahare ajută în delimitarea patologiei renale de afecţiunile tractului urinar. De asemenea, pacientul poate beneficia de tratamentul adiţional al infecţiei urinare.
Astfel de analize biochimice ca proteina generală şi albumina (eventual, proteinogramă desfăşurată), proteinurie, colesterol, LDL-colesterol şi trigliceride sunt marcherii gravităţii sindromului nefrotic. Evaluarea lor în dinamică se utilizează pentru monitorizarea indirectă a eficacităţii tratamentului aplicat.
Determinarea glicemiei este importantă pentru diagnosticarea precoce a diabetului zaharat şi sindromului metabolic. Ambele patologii pot avea o evoluţie silenţioasă de mai mulţi ani şi astfel relativ frecvent sunt determinate ocazional. Luând în considerare existenţa posibilităţii concrete de corecţie terapeutică la etape iniţiale, diagnosticarea timpurie a acestor patologii reduce semnificativ riscul pentru pacient şi uşurează evident conduita medicală a acestor pacienţi.
Concentraţia sporită de sodiu este asociată cu edeme mai pronunţate şi salturi sau o creştere permanentă a tensiunii arteriale. În astfel de cazuri, pacienţii pot beneficia de administrarea diureticelor, care cresc natriuză.
Proteina C-reactivă serveşte drept un indice al sindromului de răspuns inflamator sistemic şi corelează cu intensitatea procesului inflamator la nivelul glomerular. În lipsa inflamației sistemice (ex. glomeruloscleroză), tratamentul steroid şi citostatic nu este total eficient, păstrând riscul apariției unor efecte secundare.
Luând în considerare o tendinţă certă spre progresie relativ rapidă către insuficienţa renală, creatinina reprezintă un indice de laborator indispensabil în evaluarea complexă a pacienţilor cu glomerulopatiile primare şi secundare. La momentul actual, posibilităţile de diagnostic etiologic al glomerulopatiilor primare sunt limitate: în practica clinică pot fi diagnosticate cu ajutorul metodelor de laborator numai 3 grupe de maladii.
ASL-O este important de determinat la pacienţii  cu sindromul nefritic acut. În regiunea noastră această patologie se găsește la cel puţin la 50% din pacienţi, cauzată de tulpinele nefritogene ale streptococului. Tratamentul antibacterian respectiv diminuă riscul cronicizării şi scurtează convalescenţa la pacienţii afectaţi. Persistenţa valorilor înalte ale ASL-O (şi ASG) poate servi drept o indicaţie pentru sanarea chirurgicală a focarului de infecţie, în unele cazuri.
Anticorpii către membrana bazală glomerulară produc o afectare simultană a plămânilor şi rinichilor (sindromul Goodpasture) sau o afectare renală izolată. Importanţa depistării acestor anticorpi constă în ajustarea consecutivă a tratamentului, deoarece corticoterapia este ineficientă la aceşti pacienţi, iar pacienţii pot uneori beneficia de puls-terapie cu citostatice.
SAA – precursorul seric al amiloidului este sporit în caz de o amiloidoză renală secundară procesului inflamator cronic (circa 80% din cazuri de amiloidoză renală în regiunea noastră). În studii clinice a fost demonstrată o corelaţie directă între valorile SAA şi cantitatea amiloidului stocat în rinichi. Actualmente sunt metode noi de tratament, care suprimă sintetizarea excesivă ale acestei proteine. Monitorizarea dinamică a valorilor SAA la astfel de pacienţi reflectă eficienţa tratamentului administrat.
Un grup de substanţe biologic active potenţează dezvoltarea edemelor şi hipertensiunii arteriale. Dacă aceste manifestări invalidizante ale glomerulopatiei nu cedează la tratamentul convenţional, atunci se recomandă o cercetare mai aprofundată a eventualelor verigi importante ale lanţului patogenetic.
ANP – peptida atrială natriuretică este sintetizată în inimă, la nivelul atriilor, în special celui drept, ca răspuns la dilatarea cavităţilor cordului (situaţie caracteristică insuficienţei cardiace congestive sau a unei hipervolemii cronice). Nivelul lui corelează cu dezvoltarea edemelor atât de origine renală, cât şi de cea cardiacă. Ca rezultat, medicul curant are un indice veridic de hipervolemie şi astfel poate optimiza schema tratamentului diuretic.
Noradrenalina este o substanţă biologic activă, care este preponderent sintetizată în stratul medular al suprarenalelor. Nivelul ei sporit contribuie la hipertensiunea arterială rezistentă. În astfel de cazuri, pacientul poate beneficia de asocierea α-adrenoblocanţilor la regimul antihipertensiv complex. Luând în considerare costul relativ înalt al acestor tratamente, evaluarea prealabilă a nivelului de noradrenalină în sânge sporeşte semnificativ raportul cost-beneficiu.
Nivelul mult sporit de aldosteron poate servi drept cauza unor edeme, dar şi a hipertensiunii arteriale refractare. Deoarece actualmente există remedii medicale specifice antialdosteronice, dozarea acestei substanțe biologic active se recomandă a fi efectuată atât în sindromul nefritic, cât şi nefrotic rezistent.
Evaluarea angiotensinei II este în special importantă în caz de o hipertensiune arterială refractară la tratament, precum şi în cadrul unui proces activ de fibrozare la nivel renal, în urma unui proces inflamator sever (poartă rolul prognostic în diferite forme de nefrită rapid progresivă).